Wednesday, January 5, 2011

Comunităţi viabile – cale alternativă de dezvoltare

Trăim o dezintegrare socială şi ecologică accelerată în aproape fiecare ţară a lumii, aşa cum o relevă creşterea sărăciei, şomajului, inechităţii, criminalităţii, destrămării familiilor şi a deteriorării mediului înconjurător. Lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult, ca de exemplu mijloace sigure de existenţă, o locuinţă decentă, alimente sănătoase şi necontaminate, un sistem adecvat de învăţămînt şi îngrijire a sănătăţii pentru copii noştri, un mediu natural curat şi viu, par a fi tot mai de neatins pentru cei mai mulţi dintre oameni pe zi ce trece.

Scopul statului, în cadrul democraţiilor electorale a devenit creşterea economică, iar omul a devenit un simplu instrument în calea realizării acestui deziderat. Tradiţiile şi viaţa satului sunt îmbrîncite. Tinerii nu văd nici o perspectivă de a rămîne la ţară pentru a întemeia o familie. Banul, din instrument care a fost odinioară, în vederea atingerii scopurilor comunităţilor, s-a transformat în valoare. Machiavelismul a penetrat nu doar viaţa politică, transformînd puterea în scop, la fel s-a instaurat şi în sfera economică. Tendinţa ultimilor ani arată o creştere tot mai accentuată a transformării nonvalorilor şi ridicarea lor la grad de valoare.

Totuşi, energiile puternice pe care oamenii şi comunităţile lor le pot mobiliza în propriul sprijin, pot fi puse în slujba iniţiativelor de dezvoltare cînd cu adevărat, sunt centrate pe oameni. Am convingerea profundă că adevărata dezvoltare nu poate fi cumpărată cu bani proveniţi din ajutoarele străine. Dezvoltarea depinde de capacitatea oamenilor de a controla şi folosi eficient resursele reale existente în localităţile lor, cum ar fi pămîntul, apa, forţa de muncă, tehnologia, ingeniozitatea şi motivaţia umană, pentru a-şi satisface nevoile.

În fiecare zi auzim că suntem cea mai săracă ţară din Europa; auzim că avem deputaţi miliardari; auzim că tot ei luptă cu sărăcia noastră; prin intermediul mass-media rar găsim soluţii la problemele cu care se confruntă cetăţenii, însă găsim analize kilometrice despre situaţia politică, despre cît de bine ar fi dacă ne-ar ocupa cineva. Volens nolens ni se induce că suntem incapabili de a ne autoguverna, iar fără ajutor din exterior în general o să dispărem de pe harta politică. Această situaţie îmi aduce aminte despre povestea populară cu „drobul de sare”. Puţină lume conştientizează că în cadrul instituţiilor internaţionale financiare, cu cît sunt mai mari sumele de bani care circulă, cu atît mai dependenţi devin oamenii, cu atît mai puţin control deţin asupra vieţilor şi resurselor lor, şi cu atît mai repede se adînceşte prăpastia dintre cei care deţin puterea centrală şi cei care se luptă să-şi cîştige existenţa în cadrul comunităţilor locale. Am ajuns să conştientizez diferenţa dintre lucrurile care sporesc creşterea economică şi cele care au drept rezultat o viaţă mai bună pentru oameni. În atingerea scopului de creştere economică, oamenii sunt trataţi ca simple instrumente, care sunt alimentaţi cu promisiuni electorale de la o campanie la alta pentru ca să creadă în mitul creşterii economice, în realitate nefiind nici o legătură între creşterea economică şi bunăstarea cetăţenilor.

Este necesară elaborarea unui concept care ar oferi o orientare în combaterea cauzelor mai adînci ale crizei. Avem nevoie de o teorie a comunităţilor viabile. Conceptul teoretic trebuie să depăşească formulările sterile ale economiei, ca să explice de ce comunităţile umane s-au îndepărtat atît de mult de procesele naturale. Ca efect, cu cît mai dominanţi au devenit banii în viaţa noastră cu atît a fost mai puţin loc pentru simţul datoriilor spirituale care este temelia societăţii şi al unui raport echilibrat cu natura în care trăim. Căutarea împlinirii spirituale a fost înlocuită, tot mai mult, de o obsesie devoratoare şi tot mai autodistructivă a banului, o creaţie umană folositoare, dar total lipsită de substanţă şi fără valoare. Pentru a restabili o relaţie viabilă cu natura înconjurătoare, trebuia să ne eliberăm de iluziile lumii banilor, să redescoperim înţelesul spiritualităţii în vieţile noastre şi să ne întemeiem instituţiile economice în plan local şi comunitar, astfel încît să fie legate de oameni şi de viaţă. Sarcina dezvoltării centrate pe oameni în cel mai deplin sens al ei trebuie să fie crearea unor comunităţi centrate pe viaţă, în care economia să nu fie decît unul dintre instrumentele bunului trai, nu scopul existenţei umane. Avem nevoie de definirea unei noi căi, mai mult pragmatică decît ideologică şi care nu poate fi uşor etichetată în cadrul spectrului convenţional al opţiunilor politice.

Pentru a efectua schimbarea dorită, va fi nevoie de eforturile reunite şi de cooperare a celor din cadrul sistemului, inclusiv din partea celor care conduc instituţiile importante ale statului, dar şi a instituţiilor financiare, pe lîngă eforturile cetăţeneşti care acţionează din afara sa.

Cezar I. SALAHOR, Duminica Poporului