Legea apiculturii Republicii Moldova

Legea apiculturii a fost publicată în MO nr. Nr. 75-78 art Nr : 316 din 19.05.2006.

Rapiţa – “planta-vampir”

Prin Hotărîrea nr. 958 din 21.08.2007 cu privire la Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2020 include rapiţa la categoria resurse energetice regenerabile.

În prezent, fondul funciar al Republicii Moldova este constituit din 1,534,5 mii de ha, dintre care 53,9 mii sunt plantate cu semănături de rapiţă, predestinate producerii biocarburanţilor şi în calitate de plante furajere. Din cauza profitului mare pe termen scurt, aceste arii tind să se extindă. Ea se dezvoltă haotic, acoperă suprafeţe mari de teren în scurt timp şi are o rădăcină puternică şi adânc înfiptă în sol. Absorbţia mineralelor este o caracteristică a rădăcinii de rapiţă şi un defect al agriculturilor care au ignorat pericolul viitorului. Rapiţa poate fi poreclită “plantă-vampir” din cauza daunei pe care o aduce solului.

Din neştiinţă sau din ignoranţă, agricultorii nu se preocupă de efectele produse de această cultură în timp. Bunăoară un teren acoperit de rapiţă, are nevoie de 20de ani pentru a-şi recupera bonetatea. Însă, dacă luăm în calcul că mulţi din agricultori nu practică asolamentele, cultivarea repetată pe acelaşi teren a rapiţei duce la sărăcirea totală a solului.

Strategia Naţională de Ddezvoltare Durabilă a Complexului Agroindustrial al RM pentru 2008-2015 include cultivarea rapiţei pe cele mai fertile soluri. Deci această plantă parazit este promovată prin politici “durabile” chiar la nivel de guvern, producătorii bucurîndu-se chiar şi de subvenţii şi premieri anuale pentru cultivarea rapiţei.

Desigur, Rapiţa nu necesită cheltuieli precum culturile agricole de grupa I şi asigură un profit imediat considerabil, însă chiar să fi rămas agricultura moldovenească la cheremul profitorilor? Oare cît timp vom putea exploata solul în asemenea mod şi ce moştenire vom lăsa copiilor şi nepoţilor noştri???

Soluţia ar fi revenirea la agricultura tradiţională şi aplicarea metodelor distributiste în agricultură, dezvoltînd cooperativele agricole care ar duce la bunăstarea fiecărui producător agricol păstrînd şi solul pentru generaţiile viitoare.

Să nu “golim” ţara cu pămînturile răpiţoase!

Metodele agricole ale lui Masanobu Fukuoka

Motto: “Aceasta metodă contrazice complet tehnicile agricole moderne. Aruncă cunoaşterea ştiinţifică modernă şi instrumentele fermajului tradiţional pe fereastră. Cu acest tip de agricultură, care nu utilizează maşini, nici îngrăşăminte, şi nici chimicale, este posibil să atingi o recoltă egală sau chiar mai bună decât cea a unei ferme japoneze medii. Proba se coace drept sub ochii voştri.” (Masanobu Fukuoka)

În 1978, un japonez numit Masanobu Fukuoka publica o carte cu nume parcă inspirat dintr-un haikku: Revoluţia paiului de orez. În termenii cei mai exacţi, metodele agricole propuse de el sunt ceea ce se cheamă o revoluţie. Însă nu o răsturnare convulsivă, dătătoare de speranţă dar deopotrivă de suferinţă, aşa cum cei mai mulţi dintre noi concepem revoluţiile, ci o renovazione, adică o întoarcere la origini. La urma urmei, sensul astronomic al revoluţiei este tocmai acela de închidere a unui ciclu, în punctul cel mai apropiat de cel din care acesta a pornit.

Vom încerca în rândurile ce urmează să facem abstracţie de mesajul spiritual al autorului. Nu fără pierderi semnificative, pentru că în opinia lui Fukuoka agricultura nu poate fi despărţită de... totul. Şi pe bună dreptate. Dacă fermierul cultivă legume în extrasezon o face pentru că sistemul financiar îl obligă, pentru că orăşeanul e dispus să dea bani, pentru că lumea e superficială, pentru că tradiţiile au degenerat ş.a.m.d. Nimic nu există fără a fi în legătură, în comuniune subtilă cu tot ce există, chiar şi lucrurile care aparent sunt cel mai departe unul de celălalt.

Însă fiindcă acest blog este dedicat problemelor agriculturii ecologice, ne vom mărgini să expunem cele ale agriculturii, lăsând neştirbită curioşilor şi pasionaţilor, care vor să acceadă la înţelegerea deplină a problemelor, plăcerea lecturii integrale. Am consultat noi înşine o versiune în limba engleză a lucrării lui Masanobu Fukuoka distribuită pe www.scribd.com. O recomandăm călduros.(există şi versiune în limba rusă)

Mai menţionăm că fermierul japonez cultivă cereale păioase (orez, secară), citrice (mandarine, lămâi) şi vegetale. Singurele animale care se găsesc pe proprietatea lui sunt găinile şi raţele. Fiind buddhist, nu sacrifică şi nu consumă carnea altor făpturi. Înregistrăm aceste detalii fără a le discuta nicicum, ci ca repere necesare în înţelegerea unei metode care poate fi adaptată pe anumite meleaguri, dar care nu trebuie preluată orbeşte sau fără anumite rezerve legate de particulările climatice, geografice şi culturale ale ţării noastre.

Mai întâi principiile :
1. Fără cultivare.
2. Fără fertilizator chimic sau compost preparat.
3. Fără luptă împotriva buruienilor prin arătură sau ierbicide.
4. Fără dependenţă de chimicale.

Aşa le-a redactat Masanobu Fukuoka. Aşa le lăsăm şi noi. Însă le discutăm puţin : Fără cultivare înseamnă că interacţiunile omului cu ogorul trebuie să fie minime. Dăunătorii plantelor au proprii lor vânători. Aceştia din urmă trebuie lăsaţi să se manifeste. Când omul intervine brutal şi pulverizează insecticide, îndepărtează în mod prostesc şi duşmanii fireşti ai insectelor. Ogorul devine dependent, dacă omul nu revine iar şi iar cu otrăvurile lui decantate în fabrici plantele sunt năpădite şi mor. Anul următor dăunătorii sunt şi mai puternici, e nevoie de noi formule ca să fie stârpiţi. Aceasta nu e agricultură ştiinţifică, ci o prostie a fermierului care are nevoie de noi şi noi intervenţii pentru a fi cârpită, niciodată corectată deplin . Fukuoka spune că dacă natura e lăsată să reacţioneze fără intervenţia umană, ea tinde să se autoregleze.

Buruienile sunt lupta continuă a agricultorului. Împotriva lor se fac lucrări costisitoare (arătura, discuitul), împotriva lor se deversează otrăvuri care murdăresc apele freatice şi până la urmă distrug inclusiv ecosistemul mărilor. Risipă, distrugere, pierdere de energie. Fukuoka spune că primul pas dacă vrem să scăpăm de buruieni este să renunţăm la arat. Năucitor, nu? Desigur, sistemul este mult mai complex, si voi încerca să-l expun succint în cele ce urmează. În anii în care a experimentat, japonezul a constatat că seminţele de păioase nu au nevoie să fie îngropate ca să încolţească. Ba chiar, dacă sunt îngropate prea adânc, putrezesc şi nu mai încolţesc, oricine ştie asta. Semănatul prin aruncare la suprafaţă este suficient de bun.

Însă detaliile hotărăsc în privinţa succesului. În fiecare an se cultivă două cicluri de păioase. Un orez de primăvară-vară şi o secară de toamnă. Fiecare dintre plante se însămânţează cu două-trei săptămâni înainte ca cealaltă să se coacă. Astfel, seminţele sunt ocrotite de plantele în picioare, fapt care le asigură protecţie împotriva şoarecilor şi a vrăbiilor. Recoltarea plantelor coapte se face la momentul oportun cu coasa, iar treieratul se face manual. Nu s-ar putea face recoltarea şi cu maşinile agricole? Răspuns: NU. Acestea sunt prea grele, iar unde ai trecut cu tractorul trebuie musai sa ari, ca să afânezi din nou pământul. Munca omul, eventual calul, nu distruge ca maşinile.

După ce recoltează, Fukuoka împrăştie paiele pe ogor. În mod dezordonat, pentru a oferi astfel protecţie semniţelor care încă nu au încolţit. Nici acestea din urmă nu se aruncă aşa pe brazdă, ci trecute printr-o "baie de argilă", adică printr-o vană cu un noroi foarte subţire, care le acoperă cu o pojghiţă de lut. Seminţele astfel "tratate" nu mai tentează prea mult şoarecii de câmp, însă îşi păstrează intacte capacităţile de a germina.

Pe scurt, cam acesta e sistemul: semănat când cultura anterioară e în picioare, recoltat manual, acoperit cultura subsecventă cu un strat dezordonat de paie. Buruienile răzbesc cu greu în acest sistem. Pământul nu sărăceşte, ci se îmbogăţeşte anual. Nu e nevoie de compost, ci de foarte puţin găinaţ de raţă (acestea se plimbă pe ogor şi culeg buruienile proaspete, atunci când noile cereale încă nu şi-au făcut apariţia de sub stratul protector de paie).

Mai adăugăm că în privinţa copacilor, Masanobu Fukuoka merge pe aceleaşi principii: câtă vreme omul nu intervine, arborii îşi păstrează capacitatea intactă de a lupta cu dăunătorii lor. Aici cineva va spune că unii copaci nu vor putea rezista. Şi eu voi evoca un experiment ştiinţific făcut de japonezul nostru pe vremea când era cercetător într-un institut (însă l-au mai făcut şi alţii, cu aceleaşi rezultate, semn că adevărul este indubital cel spus de el): se iau două loturi de orez şi se infestează cu o ciupercă. Primul lot se tratează chimic, cel de-al doilea este lăsat să se descurce. Plantele primului lot supravieţuiesc aproape toate. Cel de-al doilea are pierderi semnificative. Totuşi, când ciclul vegetativ se încheie, cel de-al doilea lot dă o producţie de cereale mai mare. De ce ?

Pentru că plantele tratate chimic se debilizează, în vreme ce plantele lăsate în voia naturii mor într-un procent important, însă cele care supravieţuiesc sunt mai viguroase, valorifică spaţiul lăsat de cele moarte, şi sfârşesc prin a produce mai mult. În asta constă agricultura ecologică, "do-nothing agriculture", cum o numeşte Fukuoka, renunţarea la dorinţa de a exploata natura, înlocuirea acestei atitudini cu respectul faţă de mediul înconjurător şi cu dorinţa de a înţelege ceea ce ne înconjoară.

Sursa: http://agricultura-sustenabila.blogspot.com/

Comunităţi viabile – cale alternativă de dezvoltare

Trăim o dezintegrare socială şi ecologică accelerată în aproape fiecare ţară a lumii, aşa cum o relevă creşterea sărăciei, şomajului, inechităţii, criminalităţii, destrămării familiilor şi a deteriorării mediului înconjurător. Lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult, ca de exemplu mijloace sigure de existenţă, o locuinţă decentă, alimente sănătoase şi necontaminate, un sistem adecvat de învăţămînt şi îngrijire a sănătăţii pentru copii noştri, un mediu natural curat şi viu, par a fi tot mai de neatins pentru cei mai mulţi dintre oameni pe zi ce trece.

Scopul statului, în cadrul democraţiilor electorale a devenit creşterea economică, iar omul a devenit un simplu instrument în calea realizării acestui deziderat. Tradiţiile şi viaţa satului sunt îmbrîncite. Tinerii nu văd nici o perspectivă de a rămîne la ţară pentru a întemeia o familie. Banul, din instrument care a fost odinioară, în vederea atingerii scopurilor comunităţilor, s-a transformat în valoare. Machiavelismul a penetrat nu doar viaţa politică, transformînd puterea în scop, la fel s-a instaurat şi în sfera economică. Tendinţa ultimilor ani arată o creştere tot mai accentuată a transformării nonvalorilor şi ridicarea lor la grad de valoare.

Totuşi, energiile puternice pe care oamenii şi comunităţile lor le pot mobiliza în propriul sprijin, pot fi puse în slujba iniţiativelor de dezvoltare cînd cu adevărat, sunt centrate pe oameni. Am convingerea profundă că adevărata dezvoltare nu poate fi cumpărată cu bani proveniţi din ajutoarele străine. Dezvoltarea depinde de capacitatea oamenilor de a controla şi folosi eficient resursele reale existente în localităţile lor, cum ar fi pămîntul, apa, forţa de muncă, tehnologia, ingeniozitatea şi motivaţia umană, pentru a-şi satisface nevoile.

În fiecare zi auzim că suntem cea mai săracă ţară din Europa; auzim că avem deputaţi miliardari; auzim că tot ei luptă cu sărăcia noastră; prin intermediul mass-media rar găsim soluţii la problemele cu care se confruntă cetăţenii, însă găsim analize kilometrice despre situaţia politică, despre cît de bine ar fi dacă ne-ar ocupa cineva. Volens nolens ni se induce că suntem incapabili de a ne autoguverna, iar fără ajutor din exterior în general o să dispărem de pe harta politică. Această situaţie îmi aduce aminte despre povestea populară cu „drobul de sare”. Puţină lume conştientizează că în cadrul instituţiilor internaţionale financiare, cu cît sunt mai mari sumele de bani care circulă, cu atît mai dependenţi devin oamenii, cu atît mai puţin control deţin asupra vieţilor şi resurselor lor, şi cu atît mai repede se adînceşte prăpastia dintre cei care deţin puterea centrală şi cei care se luptă să-şi cîştige existenţa în cadrul comunităţilor locale. Am ajuns să conştientizez diferenţa dintre lucrurile care sporesc creşterea economică şi cele care au drept rezultat o viaţă mai bună pentru oameni. În atingerea scopului de creştere economică, oamenii sunt trataţi ca simple instrumente, care sunt alimentaţi cu promisiuni electorale de la o campanie la alta pentru ca să creadă în mitul creşterii economice, în realitate nefiind nici o legătură între creşterea economică şi bunăstarea cetăţenilor.

Este necesară elaborarea unui concept care ar oferi o orientare în combaterea cauzelor mai adînci ale crizei. Avem nevoie de o teorie a comunităţilor viabile. Conceptul teoretic trebuie să depăşească formulările sterile ale economiei, ca să explice de ce comunităţile umane s-au îndepărtat atît de mult de procesele naturale. Ca efect, cu cît mai dominanţi au devenit banii în viaţa noastră cu atît a fost mai puţin loc pentru simţul datoriilor spirituale care este temelia societăţii şi al unui raport echilibrat cu natura în care trăim. Căutarea împlinirii spirituale a fost înlocuită, tot mai mult, de o obsesie devoratoare şi tot mai autodistructivă a banului, o creaţie umană folositoare, dar total lipsită de substanţă şi fără valoare. Pentru a restabili o relaţie viabilă cu natura înconjurătoare, trebuia să ne eliberăm de iluziile lumii banilor, să redescoperim înţelesul spiritualităţii în vieţile noastre şi să ne întemeiem instituţiile economice în plan local şi comunitar, astfel încît să fie legate de oameni şi de viaţă. Sarcina dezvoltării centrate pe oameni în cel mai deplin sens al ei trebuie să fie crearea unor comunităţi centrate pe viaţă, în care economia să nu fie decît unul dintre instrumentele bunului trai, nu scopul existenţei umane. Avem nevoie de definirea unei noi căi, mai mult pragmatică decît ideologică şi care nu poate fi uşor etichetată în cadrul spectrului convenţional al opţiunilor politice.

Pentru a efectua schimbarea dorită, va fi nevoie de eforturile reunite şi de cooperare a celor din cadrul sistemului, inclusiv din partea celor care conduc instituţiile importante ale statului, dar şi a instituţiilor financiare, pe lîngă eforturile cetăţeneşti care acţionează din afara sa.

Cezar I. SALAHOR, Duminica Poporului